Într-o sală comună se servește supă caldă celor care nu au ce mânca. Gestul contează în seara aceea, fără îndoială. Dar cineva întreabă de ce atât de mulți oameni ajung să depindă de această masă. Întrebarea poate părea nepotrivită lângă voluntarii obosiți, deși nu micșorează munca lor și nici foamea celor așezați.
Ajutorul imediat și schimbarea condițiilor care îl fac necesar au ritmuri diferite. Omul flămând nu poate aștepta o reformă. În același timp, o masă oferită astăzi nu rezolvă singură nesiguranța de mâine. A le pune în competiție ne lasă fie cu principii fără hrană, fie cu hrană fără întrebări despre repetarea nevoii.
Recunoștința pentru supă poate sta alături de nemulțumirea față de sărăcie. Beneficiarul nu este obligat să aleagă între ele. Nici voluntarul nu trebuie protejat de orice discuție critică pentru a-i fi respectat efortul. Munca lui poate fi prețuită tocmai prin dorința ca, într-o zi, mai puțini oameni să depindă de ea pentru cină.
La sfârșit, vasele trebuie spălate, iar întrebarea nu trebuie aruncată odată cu resturile. O comunitate poate învăța să facă ambele lucruri: să hrănească omul de acum și să nu considere firesc faptul că masa lui de mâine depinde din nou de un ajutor nesigur.
Leave a Reply