La intrarea într-o clădire apare o rampă nouă. Cineva care înainte trebuia să ceară ajutor poate intra acum singur. Bucuria este firească, dar discursul festiv din jurul lucrării riscă să prezinte accesul drept o generozitate extraordinară, nu drept o condiție care ar fi trebuit gândită de la început pentru toți utilizatorii.
Poți aprecia munca bine făcută fără să accepți această schimbare de sens. Constructorii pot fi mulțumiți, inițiativa poate fi sprijinită, iar întârzierea poate fi criticată. Recunoștința nu trebuie să țină locul întrebării despre motivul pentru care unii oameni au fost lăsați atâta vreme să depindă de bunăvoința celor aflați la ușă.
Un drept îndeplinit târziu nu devine cadou numai fiindcă bucuria beneficiarului este mare. Tocmai bucuria arată cât a contat lipsa. A cere aplauze obligatorii celui care intră în sfârșit poate prelungi o relație inegală: el rămâne dator pentru ceea ce ceilalți au folosit mereu fără să mulțumească nimănui în mod special.
Poate că cea mai bună zi a rampei va fi aceea în care nu va mai fi un eveniment. Oamenii vor intra, vor avea treabă și vor pleca. Recunoștința pentru cei care au făcut schimbarea poate rămâne, în timp ce accesul însuși devine obișnuit, lipsit de ceremonie și disponibil fără explicații.
Leave a Reply