Susții de mult o convingere și cineva te întreabă ce te-ar face să renunți la ea. Începi să enumeri dovezile pe care le ai deja. El repetă întrebarea. Abia atunci observi că nu te întreabă de ce crezi, ci dacă mai este posibil să afli că greșești.
Diferența neliniștește. O convingere poate avea argumente și totuși să fie apărată astfel încât nimic să nu o atingă. Orice obiecție devine dovada ostilității celuilalt, orice lipsă de confirmare devine semnul unei ascunderi. În acel punct, apărarea nu mai cercetează lumea; își întreține propria închidere.
Nu trebuie să inventezi pe loc un singur fapt care ar răsturna totul. Unele judecăți se schimbă prin acumulare, altele printr-o distincție pe care nu o vedeai. Dar poți încerca să descrii măcar ce fel de informație ar conta împotriva ta și de ce ai lua-o în serios.
Exercițiul nu cere să îți abandonezi convingerea. Îi cere să rămână legată de ceva din afara ei. Poate vei continua să o susții, însă cu o diferență hotărâtoare: vei ști pe unde ar putea intra o corectură și nu vei zidi dinainte acea intrare.
Leave a Reply