Îți amintești limpede o promisiune, dar nu mai știi când a fost făcută. Celălalt spune că discuția avusese loc înainte să se schimbe împrejurările. Pentru tine, fraza a rămas întreagă, desprinsă de calendarul care îi dădea un înțeles mai restrâns.
Memoria poate păstra ceva important și poate pierde tocmai contextul de care judecata are nevoie. Intensitatea cu care revine o replică nu rezolvă lipsa datei. Uneori ceea ce simțim drept certitudine este certitudinea că am fost atinși de acele cuvinte, nu că le putem așeza exact în poveste.
A lua în serios această limită nu înseamnă să te lași convins că nu s-a întâmplat nimic. Poți căuta mesaje, împrejurări, alte repere. Poți separa partea pe care o știi de ordinea pe care o reconstruiești acum. Astfel, amintirea nu este nici alungată, nici încoronată drept singurul judecător.
Poate că promisiunea rămâne valabilă. Poate că înțelesul ei se schimbă când data revine la loc. Oricare ar fi rezultatul, conversația câștigă dacă nu îi ceri celuilalt să locuiască într-o amintire a cărei lumină este puternică, dar ale cărei margini nu le mai vezi.
Leave a Reply