Un copil învață să lege un șiret, iar adultul îi ia capetele din mână când nodul se complică. Pantoful este gata mai repede. Lecția însă s-a oprit exact în locul unde ar fi putut începe înțelegerea: la diferența dintre bucla care ține și cea care se desface.
Ajutorul poate rezolva sarcina și poate împiedica învățarea aceleiași sarcini. Cele două scopuri nu coincid mereu. Dacă trebuie să plecați imediat, graba este justificată. Dar dacă fiecare încercare este înlocuită de gestul priceput al adultului, copilul primește un rezultat fără acces la mijloacele lui.
A lăsa pe cineva să încerce nu înseamnă să îl abandonezi în dificultate. Poți ține un capăt, poți arăta mai încet, poți opri gestul înainte să devină frustrare inutilă. Îndrumarea atentă dozează intervenția astfel încât cel care învață să rămână autorul unei părți reale din reușită.
Nodul final poate fi strâmb și totuși să reprezinte un pas mai important decât unul perfect făcut de altcineva. Diferența nu se vede doar în pantof. Se află în ceea ce mâna va putea încerca din nou mâine, când ajutorul nu va fi chiar lângă ea sau când șiretul va trebui legat altfel.
Leave a Reply