Profesorul șterge demonstrația după ce întreabă dacă totul este clar. Câteva capete se mișcă afirmativ, celelalte rămân nemișcate. Liniștea este luată drept acord, iar lecția continuă. Abia la primul exercițiu se vede că un pas, aparent simplu, nu fusese înțeles de aproape nimeni.
Întrebarea generală despre claritate cere elevului să își evalueze o înțelegere pe care încă nu a încercat-o. Poate recunoaște pașii fără să îi poată reface. Poate să nu știe unde începe neclaritatea. A spune că nu a înțeles devine dificil tocmai fiindcă nu are încă o descriere a golului.
Un exercițiu mic poate arăta mai mult decât un acord colectiv. Când cineva trebuie să aleagă următorul pas și să explice alegerea, dificultatea capătă formă. Profesorul află ce trebuie reluat, iar elevul descoperă că neînțelegerea nu este un defect difuz, ci un loc în care se poate lucra concret.
Tabla poate fi umplută din nou, dar mai importantă este schimbarea felului de a verifica. Predarea nu se încheie în momentul în care explicația a fost rostită corect. Ea cere și condiții în care celălalt să poată arăta, fără umilință, ce a ajuns la el și ce s-a pierdut pe drum.
Leave a Reply