Într-o demonstrație, meșterul aliniază două piese aproape fără să privească. Ucenicul repetă gestul și nu obține același rezultat. Din afară, mișcările seamănă. Lipsește însă o verificare discretă a presiunii, făcută de cel priceput atât de repede încât nici el nu o mai inclusese în explicație.
Există cunoaștere care se transmite greu prin simpla descriere a pașilor. Ritmul, rezistența simțită, momentul opririi cer încercări supravegheate și comparații. A spune că se învață din practică nu rezolvă problema; practica trebuie organizată astfel încât diferența relevantă să poată fi observată, nu doar repetată la întâmplare.
Meșterul poate încetini, poate exagera ușor o mișcare sau poate cere ucenicului să descrie ce simte. Astfel, ceva din priceperea ascunsă devine accesibil fără pretenția de a fi tradus complet în cuvinte. Explicația și demonstrația se ajută tocmai fiindcă niciuna nu poate face singură toată munca necesară învățării.
Când îmbinarea reușește, nu este suficient să fie admirată. Merită refăcută și comparată cu tentativa anterioară. Ucenicul începe să învețe când poate recunoaște el însuși apropierea de rezultat, înaintea aprobării. În acel moment, o parte din judecata meșterului a devenit o capacitate proprie, încă nesigură, dar disponibilă pentru următoarea lucrare.
Leave a Reply