În timpul lecției, o elevă observă că exemplul de pe tablă nu susține regula tocmai explicată. Profesorul se oprește, verifică și recunoaște greșeala. Pentru câteva clipe, clasa vede ceva rar: explicația nu mai vine gata, ci este reparată în fața celor care urmau să o primească.
Autoritatea bazată pe absența oricărei erori este fragilă. O singură scăpare îi amenință întreaga construcție și poate provoca apărare inutilă. Autoritatea bazată și pe felul în care greșelile sunt corectate are alt sprijin. Ea leagă încrederea de o practică verificabilă, nu de imaginea unei persoane care nu se înșală niciodată.
Recunoașterea nu trebuie transformată într-o scenă de modestie. Este suficient ca eroarea să fie precizată, corectura făcută și urmările ei explicate. Elevii au nevoie de varianta bună, dar pot învăța și cum se schimbă o afirmație atunci când un exemplu o contrazice fără echivoc în acel context.
Lecția continuă, poate cu o regulă mai atent formulată. Eleva nu a preluat rolul profesorului, iar profesorul nu l-a pierdut. S-a schimbat însă ceva în spațiul dintre ei: corectitudinea poate fi apărată fără să fie apărată cu orice preț persoana care vorbește. Acolo, întrebările viitoare vor avea mai mult loc să apară.
Leave a Reply