Un elev rezolvă primul exercițiul, iar altul termină după câteva minute în plus. Dacă oprim judecata aici, viteza pare să spună cine știe mai bine. Când li se cere să explice, primul repetă procedura, iar al doilea poate arăta și când aceasta nu se aplică.
Cronometrul măsoară timpul, nu întreaga înțelegere. În unele situații, rapiditatea este o parte reală a competenței și merită exersată. În altele, timpul suplimentar permite verificarea unei presupuneri sau construirea unei explicații. Sensul rezultatului depinde de ce am vrut să aflăm, nu doar de precizia aparatului folosit.
Nici încetineala nu trebuie transformată într-o dovadă de profunzime. Cineva poate lucra lent fiindcă este nesigur, distras sau insuficient pregătit. Problema este simetrică: din durata singură nu putem deduce tot procesul. Avem nevoie să vedem ce a fost făcut în acel timp și ce poate fi refăcut în alte condiții.
O evaluare atentă poate despărți fluența de înțelegerea explicației, apoi le poate pune în legătură. Elevii află astfel ce anume au de exersat. Ceasul rămâne pe masă, dar nu mai ține locul tuturor întrebărilor. El poate arăta cât a durat drumul fără să pretindă că știe singur ce ai văzut și ce ai învățat pe parcurs.
Leave a Reply