Familia hotărăște unde va petrece sărbătorile. Cineva tace, iar la sfârșit se spune: „Bine, suntem toți de acord”. Abia mai târziu apare împotrivirea. Ceilalți se simt păcăliți; omul tăcut se simte trecut cu vederea. Fiecare invocă aceeași discuție drept dovadă în favoarea lui.
Tăcerea poate însemna acord, dar poate însemna și oboseală, surpriză sau imposibilitatea de a găsi un loc în conversație. Dacă alegem mereu sensul care ne convine, nu interpretăm; folosim ambiguitatea ca să ducem lucrurile unde voiam deja să ajungă.
Nici responsabilitatea celui care tace nu dispare. Uneori sperăm ca rezistența noastră să fie ghicită, fără să suportăm disconfortul de a o rosti. Apoi le cerem celorlalți să fi auzit ceea ce am ascuns. Apropierea nu oferă o putere sigură de a citi gândurile.
Înainte de o hotărâre comună, poate merită o întrebare adresată fiecăruia, cu destul timp pentru răspuns. Iar răspunsul poate fi „încă nu știu”. Un acord obținut puțin mai târziu este adesea mai limpede decât unul construit din tăceri convenabile, pe care fiecare le va traduce diferit după ce pleacă de la masă.
Leave a Reply