„Am ridicat vocea, dar eram foarte obosit.” Explicația este adevărată și totuși, așezată chiar acolo, pare să retragă o parte din recunoaștere. Celălalt aștepta să afle dacă ai văzut ce ai făcut. Primește în schimb motive pentru care ar trebui să te judece mai blând.
Avem nevoie să fim înțeleși și atunci când greșim. O scuză nu cere să renunțăm la împrejurări sau să ne descriem ca oameni răi. Cere însă să nu folosim împrejurările pentru a micșora înainte de vreme ceea ce persoana din față încearcă să ne spună.
Ordinea propozițiilor contează. Poți recunoaște gestul și poți asculta urmarea lui înainte să vorbești despre ziua ta. Explicația va exista și peste zece minute. Între timp, celălalt poate descoperi că nu trebuie să se lupte cu oboseala ta pentru dreptul de a fi fost rănit.
Când povestea ta vine mai târziu, are șansa să fie auzită ca poveste, nu ca pledoarie. Poate că veți înțelege împreună ce a făcut izbucnirea mai probabilă și ce poate fi schimbat. Dar acest lucru începe mai curat dacă propoziția „am ridicat vocea” este lăsată, pentru puțin timp, să se încheie cu punct.
Leave a Reply