Îți ceri iertare, iar celălalt spune că are nevoie de timp. Simți imediat o iritare pe care nu ai vrea să o recunoști. Ai făcut pasul greu, ai rostit cuvintele. O parte din tine aștepta ca ele să închidă conversația și să vă redea seara obișnuită.
Scuza poate ascunde astfel un mic contract nerostit: eu îmi asum, tu mă liniștești. Când liniștirea nu vine, regretul se transformă în reproș. Omul rănit ajunge responsabil și pentru durerea inițială, și pentru disconfortul celui care nu suportă să rămână o vreme vinovat în ochii lui.
A cere iertare nu înseamnă a cumpăra un răspuns. Poți spera la împăcare, dar speranța nu îți dă dreptul să îi fixezi data. Celălalt poate avea nevoie de fapte noi sau poate decide că nu vrea aceeași apropiere. Recunoașterea greșelii rămâne valabilă și atunci când nu primește recompensa dorită.
Poate că seriozitatea scuzei se vede în zilele de după, când nu o repeți ca pe o factură neachitată. Lași loc, repari ce poți și nu transformi răbdarea într-o nouă demonstrație despre tine. Cuvintele au deschis o posibilitate; nu au stabilit singure ce trebuie să facă celălalt cu ea.
Leave a Reply