Un prieten nu te invită la o întâlnire și spui că te simți respins. Pentru tine fraza descrie durerea. Pentru el, ea afirmă o intenție pe care nu a avut-o. În câteva minute, discutați aprins despre ce a vrut să facă, iar durerea inițială rămâne aproape neatinsă.
Limbajul trăirii poate conține, fără să observăm, o explicație a faptelor. „Sunt trist” spune altceva decât „m-ai exclus”. Ambele pot avea loc într-o conversație, dar cer răspunsuri diferite. Prima invită la înțelegerea unei stări; a doua cere și lămurirea unei acțiuni, eventual a unei intenții.
A le deosebi nu înseamnă să sterilizăm vorbirea sau să suspectăm orice sentiment. Înseamnă să putem spune: m-a durut că n-am fost acolo și am înțeles absența invitației ca pe un refuz. Astfel, trăirea rămâne reală, iar interpretarea rămâne deschisă unei informații pe care poate nu o aveam.
Prietenul poate explica împrejurările fără să fie obligat să nege durerea. Tu poți asculta explicația fără să pretinzi că nu te-a afectat nimic. Între ceea ce s-a întâmplat și ceea ce ai înțeles se deschide un spațiu mic, suficient uneori pentru ca discuția să nu devină o alegere între doi oameni care se declară nevinovați.
Leave a Reply