Înaintea unei consultații, cineva face glume despre doctori și schimbă repede subiectul. Prietenii râd, apoi îl lasă în pace, convinși că nu este prea îngrijorat. El ar fi vrut să îi roage să îl sune după, dar cererea pare acum nepotrivită cu rolul pe care tocmai l-a jucat.
Unele cuvinte sunt greu de rostit fiindcă ne schimbă locul într-o relație. Dacă am fost mereu cei care liniștesc, „mi-e teamă” poate suna ca o renunțare la felul în care suntem cunoscuți. Preferăm o glumă care ne păstrează chipul familiar, chiar dacă ascunde nevoia prezentă.
Nu trebuie să vorbim despre frică oricui și în orice moment. Umorul poate ajuta și el. Problema apare când nu mai putem alege alt registru fără să ne simțim trădători față de propria imagine. Atunci vocabularul disponibil se îngustează tocmai când avem nevoie de mai multe feluri de a cere companie.
„Glumesc, dar chiar mi-e teamă” poate încăpea în aceeași conversație. Nu șterge râsul de mai devreme și nu cere o scenă solemnă. Le oferă doar celorlalți o șansă pe care gluma singură nu le-o dădea: să afle că omul vesel din fața lor ar vrea astăzi să nu aștepte singur.
Leave a Reply