Cearta pare încheiată, dar îți mai vine o observație bună. Ai putea arăta încă o contradicție și ai dreptate asupra ei. Îți simți replica aproape fizic, pregătită să plece. În același timp vezi că omul din față abia a reușit să lase discuția din mâini.
Ultimul cuvânt oferă uneori o satisfacție care nu mai servește problemei. Nu aduce informație nouă și nu repară nimic; stabilește doar cine pleacă mai puțin vulnerabil. Conversația este folosită până la capăt ca un loc în care trebuie câștigată o poziție, chiar după ce s-a găsit o soluție suficientă.
A renunța la acea replică nu înseamnă să accepți orice nedreptate sau să taci mereu pentru pace. Dacă ceva important a rămas nespus, merită reluat. Dar putem întreba ce vrem să facă propoziția: să clarifice o chestiune sau să ne ofere plăcerea de a-l lăsa pe celălalt fără răspuns.
Uneori observația poate aștepta până mâine și atunci își pierde singură urgența. Alteori rămâne importantă și o spui mai liniștit. În ambele cazuri, ai separat nevoia de înțelegere de impulsul victoriei. Dialogul nu se termină neapărat când unul nu mai are ce răspunde, ci când amândoi pot părăsi discuția fără să fie urmăriți de încă o lovitură verbală.
Leave a Reply