Într-o ciornă, o propoziție este tăiată atât de apăsat încât hârtia aproape se rupe. Dedesubt apare alta, mai blândă. Cititorul textului final nu va cunoaște această mică luptă și poate va presupune că autorul a fost calm de la primul cuvânt până la semnătură.
Revizuirea stârnește uneori suspiciunea că ne falsificăm vocea. Prima formulare ar fi adevărată, iar următoarele ar fi măști. Totuși, prima formulare poate exprima doar graba cu care ne-am apărat. Faptul că a venit repede nu dovedește că ne reprezintă mai bine decât ce am gândit după aceea.
Există, firește, și corecturi care ascund. Ștergem o recunoaștere ca să părem nevinovați, înlocuim un fapt cu o ceață elegantă. Diferența nu stă în numărul versiunilor, ci în direcția lor: devenim mai exacți față de situație sau doar mai greu de tras la răspundere?
O ciornă poate fi locul unde încetăm să confundăm impulsul cu adevărul. Rândul tăiat nu trebuie celebrat pentru el însuși. Merită păstrată doar libertatea de a spune mai bine, inclusiv atunci când formularea mai bună ne avantajează mai puțin și îl nedreptățește mai puțin pe celălalt.
Leave a Reply