Într-o traducere, un personaj trebuie să i se adreseze altuia, iar limba de plecare nu obligă la aceeași alegere între „tu” și „dumneavoastră”. Pe pagina românească, alegerea devine inevitabilă. O relație până atunci nedecisă capătă brusc o distanță, o vârstă presupusă sau o anumită temperatură.
Pronumele pare mic față de poveste, dar poate modifica felul în care citim un gest. O poruncă spusă cu „dumneavoastră” poate suna ceremonios sau disprețuitor. Un „tu” poate aduce apropiere, dar și o familiaritate impusă. Dicționarul nu poate hotărî singur ce se întâmplă între personaje.
Traducătorul citește atunci ceea ce textul sugerează fără să fixeze. Va trebui să aleagă, iar alegerea lui va părea, pentru mulți cititori, pur și simplu a autorului. Această putere discretă cere modestie: să nu adaugi o intimitate doar fiindcă îți este mai comodă și nici solemnitate fiindcă pare literară.
Uneori, o ediție nouă schimbă pronumele și întreaga scenă se mișcă puțin. Descoperim că distanța dintre oameni fusese și o decizie de limbaj. A citi traduceri diferite poate însemna să observi asemenea decizii, fără să transformi fiecare deosebire într-o acuzație de trădare a originalului.
Leave a Reply