Într-un mesaj de serviciu apare un cuvânt englezesc pentru o activitate care are deja un nume românesc obișnuit. Un coleg îl folosește firesc, altul îl consideră pretențios. Discuția se mută repede de la activitatea respectivă la felul în care fiecare crede că trebuie să sune competența.
Un împrumut poate numi mai precis ceva nou. Poate și ascunde banalitatea unei idei sub prestigiul altei limbi. Nu originea străină hotărăște singură dacă termenul este folositor, ci ceea ce ne permite să distingem și persoanele pe care le lasă să participe la discuție fără un efort inutil.
Nici apărarea limbii nu rămâne mereu inocentă. Uneori corectăm un cuvânt pentru a proteja claritatea; alteori pentru a demonstra că interlocutorul nu aparține locului. Puritatea devine atunci o probă de loialitate. O conversație despre sens se transformă într-un control al persoanei care a îndrăznit să vorbească altfel.
Putem întreba ce aduce termenul, fără să ne închinăm în fața lui și fără să îl alungăm din principiu. Dacă explicația lui este mai limpede decât cuvântul, poate folosim explicația. Limba are nevoie de discernământul celor care o folosesc, nu de o frontieră închisă și nici de renunțarea la orice alegere.
Leave a Reply