Pe un afiș, o organizație promite revenirea la „normal”. Cuvântul pare liniștitor până când doi cititori încearcă să spună ce anume așteaptă să revină. Unul se gândește la stabilitate; altul își amintește o vreme în care nevoile lui erau ignorate fără ca cineva să considere situația neobișnuită.
„Normal” poate descrie ceea ce se întâmplă frecvent sau poate prescrie ceea ce ar trebui acceptat. Trecerea dintre aceste sensuri se face adesea fără avertizare. Faptul că o regulă a fost obișnuită ajunge să fie folosit ca dovadă că era bună, iar schimbarea pare vinovată doar fiindcă tulbură obișnuința.
Nu putem renunța la orice reper comun. Avem nevoie de așteptări previzibile și de cuvinte care să le numească. Dar un reper devine mai drept când poate fi explicat fără sprijinul exclusiv al familiarității. De ce această oră, această formă de familie, această manieră de a vorbi și nu alta?
O promisiune de normalitate merită tradusă în condiții precise. Ce se va întâmpla, cine va beneficia și cine va trebui iar să se adapteze în tăcere? Abia atunci cuvântul poate fi discutat. Până atunci, liniștea lui riscă să fie numai liniștea celor pentru care vechea ordine era deja comodă.
Leave a Reply