La intrarea într-o clădire, paznicul îți întinde un ecuson pe care scrie funcția, cu litere mai mari decât numele. Îl prinzi de haină și observi cum oamenii își potrivesc vocea după el. Încă nu ai spus nimic, dar conversația a început deja fără tine.
Un rol profesional face întâlnirile posibile: știm cui cerem ajutor, cine poate hotărî, cine răspunde pentru o greșeală. Totuși, această ordine folositoare ne poate obișnui să confundăm persoana cu permisiunile ei. Ajungem să ascultăm aceeași propoziție diferit, în funcție de pieptul pe care stă ecusonul.
A respecta competența cuiva nu cere să îi atribuim mai multă umanitate decât celorlalți. Puterea de a semna un document și dreptul de a fi luat în serios aparțin unor registre diferite. Prima poate fi delegată; al doilea nu ar trebui acordat prin organigramă.
La plecare, ecusonul revine în cutie, iar oamenii rămân. Poate merită să reținem cum am vorbit cu cel care deschidea ușa și cu cel care conducea ședința. Diferența dintre cele două voci spune uneori mai mult despre identitatea noastră decât toate titlurile tipărite pe carton.
Leave a Reply