La o masă cu oameni necunoscuți, cineva întreabă imediat cu ce te ocupi. Răspunsul scurtează drumul dintre voi: profesor, instalator, contabil. Dar poate că tocmai ai rămas fără serviciu, iar întrebarea, altfel nevinovată, te obligă să alegi între o explicație lungă și o mică ascundere.
Ne folosim de meserii ca de niște adrese. Nu este greșit să căutăm repede un loc din care poate începe conversația. Problema apare când adresa devine întreaga casă, iar celălalt nu mai are voie să vorbească despre nimic care nu îi confirmă eticheta.
Cineva poate lucra într-un depozit și poate avea o atenție extraordinară pentru poveștile oamenilor. Altcineva poate avea o funcție prestigioasă și poate căuta tocmai o seară în care să nu o reprezinte. Ocupația descrie o parte reală a vieții, fără să îi epuizeze posibilitățile.
Am putea păstra întrebarea și schimba felul în care primim răspunsul. Să nu transformăm ezitarea într-o inferioritate și nici numele unei profesii într-o promisiune de caracter. După ce aflăm cu ce se ocupă omul din fața noastră, conversația abia își poate permite să devină interesantă.
Leave a Reply