Într-un dosar, cineva este descris drept „necooperant”. Nu scrie că i s-a cerut să răspundă într-o limbă pe care nu o stăpânește sau că întrebarea a fost repetată pe un ton amenințător. Adjectivul ocupă puțin spațiu și poate însoți persoana mult după ce împrejurarea a fost uitată.
Documentele au nevoie de rezumate, iar un funcționar nu poate transcrie întreaga întâlnire. Totuși, rezumatul nu este neutru doar fiindcă încape într-o rubrică. Atunci când păstrează judecata și șterge contextul, el transformă o interpretare discutabilă într-un fapt pe care următorul cititor îl va primi de-a gata.
Un dosar mai drept ar distinge observația de concluzie. „Nu a răspuns la două întrebări” lasă deschisă cercetarea motivelor. „Nu dorește să colaboreze” pretinde deja acces la intenție. Între cele două formulări există o diferență de putere: una consemnează ce s-a văzut, cealaltă hotărăște cine este omul.
Poate că unele documente ar trebui recitite tocmai pentru adjectivele lor. Nu pentru a interzice evaluarea, ci pentru a cere fiecărei evaluări temeiul și limitele sale. Când cuvintele pot influența decizii despre viața cuiva, concizia nu este o scuză suficientă pentru a face persoana mai simplă decât întâlnirea reală.
Leave a Reply