Dintr-un discurs lung circulă o singură propoziție. Scoasă dintre explicațiile care o înconjurau, pare absurdă sau crudă. Cine o distribuie poate spune, cu dreptate formală, că vorbitorul a rostit exact acele cuvinte. Exactitatea reproducerii nu garantează însă exactitatea sensului pe care fragmentul îl produce acum.
Un citat este întotdeauna o tăietură. Nu putem purta pretutindeni întregul discurs, dar putem alege tăietura astfel încât să nu întoarcă afirmația împotriva propriilor condiții. Cuvintele „în anumite situații” sau o negare din fraza anterioară pot conta mai mult decât partea care pare suficient de izbitoare pentru a fi reținută.
Invocarea contextului poate deveni, la rândul ei, o scuză comodă. Unele afirmații rămân grave chiar după lectura completă. A cere context nu înseamnă a promite achitarea vorbitorului, ci a refuza o judecată construită dintr-o probă deformată. Rigoarea este necesară și când persoana citată ne displace din motive întemeiate.
Înainte de a folosi o frază ca dovadă, merită să vedem ce făcea ea acolo: afirma, întreba, ironiza, reproducea vorbele altcuiva? Puterea citatului vine din impresia unei întâlniri directe cu sursa. Tocmai de aceea, cel care îl desprinde poartă răspunderea pentru ceea ce foarfeca lui lasă nevăzut.
Leave a Reply