Un vorbitor începe cu „noi vrem”. Sala nu a fost întrebată, dar pluralul a inclus-o deja. Unii se simt reprezentați; alții trebuie acum să întrerupă pentru a explica faptul că nu aparțin acelui „noi”. Un pronume scurt a distribuit, înaintea argumentelor, locurile din conversație.
„Noi” poate crea solidaritate acolo unde oamenii erau tratați separat. Poate exprima o experiență împărtășită și poate da curaj unei cereri comune. Dar solidaritatea presupune o legătură care poate fi recunoscută de cei incluși. Altfel, pronumele devine o însușire a vocilor lor de către persoana care are deja microfonul.
Nu putem verifica fiecare plural printr-un vot. Putem însă preciza cine vorbește și pe baza cărei întâlniri sau înțelegeri. „Cei care am semnat” spune mai puțin decât „noi, toți”, dar spune ceva verificabil. Modestia întinderii poate face o afirmație mai puternică decât lărgirea ei fără permisiunea nimănui.
Când auzim un „noi” generos, putem cerceta și locul celui care nu se recunoaște în el. Are voie să se retragă fără să fie numit trădător? Un plural ospitalier permite această ieșire. Comunitatea pe care o numește rămâne mai credibilă dacă nu are nevoie să confunde dezacordul cu excluderea.
Leave a Reply