La o dezbatere, cineva este întrebat când va înceta să îi ignore pe oameni. Orice dată oferită ar confirma că i-a ignorat până atunci. Refuzul de a răspunde poate părea aroganță. Întrebarea a construit o acuzație și a ascuns-o în locul unde trebuia să înceapă răspunsul.
Întrebările pot deschide cercetarea, dar pot și stabili în avans premisele acceptabile. Semnul de întrebare nu dovedește curiozitate. Uneori el permite vorbitorului să afirme ceva fără să își asume obligația de a-l susține, lăsându-i celuilalt sarcina grea de a explica de ce forma însăși este nedreaptă.
A contesta premisa nu este automat o evitare. Poate fi singurul răspuns precis. Desigur, există și oameni care discută formularea pentru a nu răspunde fondului. Diferența se vede atunci când întrebarea este refăcută limpede: mai există disponibilitate pentru explicații, fapte și verificare sau apare imediat o nouă obiecție formală?
O conversație serioasă trebuie să îngăduie corectarea întrebării înaintea răspunsului. Putem întreba ce solicitări au rămas fără răspuns și de ce. Astfel, acuzația devine examinabilă, iar persoana nu este obligată să intre într-o propoziție construită pentru condamnarea ei. Curajul întrebării nu se măsoară numai prin cât de greu îl pune pe celălalt.
Leave a Reply