Într-o întâlnire publică, fiecare participant primește un minut pentru intervenție. Regula pare egală și poate fi necesară. Dar cineva cunoaște deja termenii și vorbește repede, iar altcineva trebuie mai întâi să explice o situație pe care limbajul oficial nu a învățat încă să o numească.
Aceeași durată nu oferă întotdeauna aceeași posibilitate de a fi înțeles. Unii intră în sală cu formulări pregătite de o întreagă instituție; alții vin singuri și caută cuvintele în timp ce vorbesc. Dacă numim toate ezitările lipsă de relevanță, confundăm familiaritatea cu discursul public cu importanța lucrului spus.
Nici prelungirea fără limită a fiecărei intervenții nu ar fi dreaptă. Ar lăsa mai puțini oameni să vorbească și i-ar favoriza pe cei care nu se opresc singuri. Problema cere o organizare mai atentă: explicații accesibile înaintea întâlnirii, întrebări scrise, posibilitatea de a clarifica un termen fără pierderea întregului timp.
Dreptul la cuvânt nu se epuizează în faptul că microfonul a fost oferit. Contează dacă sala poate primi ceea ce persoana încearcă să spună. O procedură bună păstrează ordinea, dar observă și unde ordinea ei îi face pe unii să pară lipsiți de idei numai fiindcă au alt ritm.
Leave a Reply