În jurul unui bolnav, oamenii folosesc imagini de război: luptă, curaj, victorie. Pentru unii, aceste cuvinte oferă energie și un fel de a participa la tratament. Pentru alții, ele adaugă o sarcină nedreaptă: aceea de a părea neclintiți chiar și atunci când sunt obosiți sau înspăimântați.
Metafora bătăliei poate transforma rezultatul într-o judecată despre persoană. Dacă vindecarea este victorie, moartea riscă să fie auzită ca înfrângere, de parcă ar măsura voința. Or, limbajul de încurajare nu ar trebui să distribuie vină pentru lucruri care nu se află pur și simplu sub controlul celui bolnav.
Nu este nevoie să corectăm pe cineva care își numește propria experiență luptă. Ar însemna să îi luăm tocmai o formulă care îl ajută. Distincția importantă este între metafora aleasă pentru sine și metafora impusă altuia ca obligație de comportament, uneori spre liniștirea celor care îl vizitează și nu știu ce să spună.
Putem întreba ce cuvinte îi sunt potrivite și putem accepta că răspunsul se schimbă. Uneori ajunge limbajul concret al zilei: durerea, vizita, odihna, tratamentul. Grija nu pierde nimic dacă renunță la eroismul obligatoriu. Poate chiar devine mai atentă când persoana nu trebuie să joace un rol în povestea noastră despre curaj.
Leave a Reply