O cerere începe cu o înșiruire de formule respectuoase, deși persoana solicită un drept prevăzut clar. Tonul pare să roage instituția să fie generoasă. Între conținutul cererii și felul ei de a suna se deschide o fisură: ceea ce ar trebui primit prin regulă este prezentat aproape ca o favoare.
Politețea poate face întâlnirea mai ușoară și nu trebuie confundată cu supunerea. Putem fi respectuoși fără să renunțăm la nimic. Dar anumite formule păstrează o relație în care solicitantul trebuie să dovedească modestie, răbdare și recunoștință înainte ca problema lui să fie considerată demnă de o examinare administrativă obișnuită.
Nici tonul agresiv nu corectează această relație. Poate împovăra tocmai persoana de la ghișeu, care nu a stabilit regula și nu o poate schimba. O exprimare demnă ar distinge omul întâlnit de puterea instituției și ar numi cererea fără să umilească pe nimeni, inclusiv pe cel care o semnează.
Uneori ajunge să scriem ce solicităm și în baza cărui motiv, apoi să mulțumim pentru răspuns. Dreptul nu devine mai puțin legitim fiindcă propoziția este calmă și nici mai sigur fiindcă este servilă. Limba administrativă se poate schimba puțin când încetăm să punem o plecăciune acolo unde ar trebui să stea o explicație.
Leave a Reply