Un martor povestește cu ezitări, reveniri și propoziții începute de două ori. În documentul final, relatarea este netedă, cronologică și sigură pe ea. Ordinea ajută lectura, dar poate ascunde felul în care omul își amintea: ce știa precis, unde presupunea și ce a corectat abia după o întrebare ulterioară.
A transcrie nu înseamnă întotdeauna a copia fiecare sunet. O asemenea copie ar putea fi greu de folosit și ar amesteca zgomotul cu informația. Totuși, intervenția devine riscantă când schimbă gradul de certitudine. „Cred că era după prânz” nu poate deveni „era după prânz” doar pentru ca fraza să pară îngrijită.
Documentul capătă uneori o autoritate mai mare decât vorbirea din care a fost făcut. Dacă martorul revine asupra unui detaliu, pagina ordonată îl poate face să pară contradictoriu, deși ezitarea exista de la început. Astfel, o îmbunătățire stilistică poate produce o pierdere de fidelitate tocmai în locul unde precizia conta cel mai mult.
Citirea declarației înaintea semnării trebuie să lase loc unor corecturi reale, inclusiv revenirii la formulări mai puțin elegante. Un adevăr spus cu nesiguranță nu devine mai adevărat dacă îi scoatem semnele de nesiguranță. Uneori, respectul pentru persoană și pentru fapt cere să păstrăm în document o frază care încă șovăie puțin.
Leave a Reply