Numele câștigătorului este anunțat, iar tu începi să aplauzi cu o mică întârziere. Îl cunoști, îi apreciezi munca și totuși ai fi vrut să fii în locul lui. Între mâinile care se mișcă și stomacul strâns nu există neapărat ipocrizie, ci două adevăruri simultane.
Comparația devine dureroasă când succesul altuia pare să ia din dreptul nostru la valoare. Într-o competiție, locurile chiar sunt limitate; premiul nu se împarte după bunăvoință. Dar finitudinea unei distincții nu dovedește că toate posibilitățile de a face o muncă importantă s-au epuizat.
Poți recunoaște invidia fără să o lași să redacteze verdictul asupra câștigătorului. Poți și examina concursul, dacă a fost nedrept, fără să presupui că orice nemulțumire dovedește nedreptatea. Aceste două prudențe protejează deopotrivă luciditatea și relația cu omul care a primit premiul.
După ceremonie, poate veți sta la aceeași masă. Nu e obligatoriu să produci pe loc o bucurie curată. Este suficient să nu micșorezi munca lui pentru a o apăra pe a ta. Mai târziu, dezamăgirea va putea arăta ce anume îți doreai: recunoaștere, siguranță sau confirmarea unei direcții încă nesigure.
Leave a Reply