Din casa unei rude primești un ceainic pe care nu îl vei folosi. Este ciobit, iar capacul nu mai stă bine. Îl așezi totuși la vedere, fiindcă pare greu să renunți la un lucru care a supraviețuit omului și a fost ales să ajungă la tine.
Obiectele moștenite amestecă darul cu despărțirea. Nu mai putem întreba ce libertate avem asupra lor, iar tăcerea celui plecat este umplută de propriile presupuneri. Ajungem să păstrăm lucruri din teama că orice selecție ar fi o judecată asupra valorii persoanei pe care am pierdut-o.
Memoria nu se distribuie egal în toate obiectele. Unele ne apropie de cineva; altele ne ocupă casa și ne cer o vinovăție pe care nimeni nu a formulat-o. A alege ce păstrezi nu înseamnă neapărat a micșora iubirea. Poate însemna să îi găsești o formă locuibilă.
Ceainicul poate rămâne, poate fi reparat sau poate ajunge la altcineva din familie. Decizia merită răgaz, nu un verdict despre caracterul tău. Recunoștința pentru viața împărțită cu un om nu se reduce la custodia tuturor urmelor sale. Uneori o singură cană folosită păstrează mai multă apropiere decât un dulap pe care nu îl mai deschizi.
Leave a Reply