Ai uitat să răspunzi unui mesaj și, când ți se spune, izbucnești: „Sunt un om groaznic, stric mereu totul”. Conversația se mută imediat. Cel care voia să vorbească despre o așteptare ajunge să te liniștească și să dovedească faptul că nu ești atât de rău.
Condamnarea de sine poate părea o asumare deplină fiindcă este severă. Dar severitatea nu garantează precizia. Dacă transformi o faptă într-un verdict asupra întregii tale persoane, problema concretă dispare sub o dramă mult mai mare, în care celălalt nu mai are voie să insiste.
Responsabilitatea are nevoie de proporții. Poți spune că ai uitat, că înțelegi neplăcerea și că vei răspunde altfel când ești ocupat. Nu este o scuză micșorată, ci una care rămâne lângă ceea ce s-a întâmplat. Ea poate primi observații fără să amenințe că se prăbușește întreaga imagine de sine.
Celuilalt îi este atunci permis să fie nemulțumit fără să devină crud. Iar tu nu trebuie să alegi între inocență și dispariție morală. Rămâi un om care a făcut un lucru de reparat. Din acest loc mai puțin spectaculos se poate începe chiar reparația, în locul unei lungi seri dedicate numai consolării celui care a greșit.
Leave a Reply