Într-o familie, cineva spune „iar ai pus pălăria”, iar toți râd. Pentru musafir nu înseamnă nimic. Expresia vine dintr-o întâmplare veche și numește acum orice încercare de a părea important. Ea îi apropie pe cei care o cunosc și îl lasă puțin afară pe cel care nu o știe.
Fiecare cerc apropiat își alcătuiește o limbă mică. Poreclele, greșelile amuzante și frazele repetate păstrează un trecut comun fără să îl povestească de fiecare dată. În câteva silabe poate încăpea o întreagă după-amiază. Tocmai această economie dă expresiilor căldură, dar le face greu de contestat pentru cine ajunge sub ele.
Dacă o poreclă nu mai este bine primită, vechimea ei nu o apără singură. Omul se poate schimba, iar povestea poate deveni apăsătoare. „Așa ți-am spus mereu” explică obiceiul, nu dovedește că trebuie păstrat. Limba comună are nevoie și de acorduri înnoite, nu numai de memorie.
Uneori ajunge să întrebi dacă expresia mai este amuzantă pentru toți. Alteori poți spune musafirului povestea, lăsându-l să intre în ea. Intimitatea nu se pierde prin aceste gesturi. Își păstrează jocul fără să ceară ca cineva să accepte pe viață rolul primit într-o întâmplare de care ceilalți încă se bucură.
Leave a Reply