Pe masa unui meșter rămas fără putere se află un obiect neterminat. Alt om îl poate continua, dar mai întâi trebuie să înțeleagă semnele făcute pe lemn. Unele sunt măsurători, altele corecturi. Munca veche devine, pentru câteva ore, o conversație fără explicații rostite.
Ne imaginăm deseori proiectele ca pe expresia unei singure voințe, de la început până la ultima atingere. Viața întrerupe această ordine prin boală, schimbări sau moarte. Atunci apare întrebarea dacă o lucrare își pierde rostul când cel care a început-o nu mai poate hotărî fiecare detaliu.
Continuarea cere respect, dar și libertate. Cel care preia nu este o copie a celui plecat și nici un instrument al unei intenții complet cunoscute. Uneori trebuie să aleagă alt material, să simplifice, să lase vizibilă diferența dintre mâini. Fidelitatea absolută poate deveni imposibilitatea de a mai face ceva.
Obiectul încheiat va purta o istorie amestecată. Poate tocmai această amestecare arată ce se întâmplă cu multe dintre lucrurile durabile: ele trec prin oameni care primesc și modifică. A pregăti un proiect pentru alte mâini, cât încă putem, este un fel concret de a admite că sensul lui nu trebuie să moară odată cu controlul nostru.
Leave a Reply