Un copil întreabă dacă veți merge duminică la film. Primește „mai vedem” și continuă să spere. Adultul a vrut să evite o discuție, poate chiar știe că nu va merge. Cuvintele au amânat neplăcerea pentru unul și au prelungit așteptarea pentru celălalt.
Ambiguitatea poate părea blândă fiindcă nu produce imediat dezamăgire. Dar dezamăgirea nu dispare întotdeauna; uneori primește timp să crească. Omul care așteaptă adaugă pregătiri, imagini, renunțări la alte planuri. La sfârșit nu pierde doar ieșirea, ci și încrederea în felul în care i se răspunde.
Există, desigur, un „mai vedem” sincer. Nu știi programul, nu ai toți banii, depinzi de o veste. Atunci poți spune ce lipsește și când vei ști. Incertitudinea numită are altă formă decât incertitudinea folosită pentru a scăpa de un refuz pe care nu vrei să îl rostești.
Un „nu” spus cu grijă poate fi mai puțin comod pentru vorbitor și mai drept pentru ascultător. Nu orice speranță trebuie păstrată cu orice preț. Uneori grija înseamnă să îi redai celuilalt duminica înainte ca el să o umple cu o promisiune pe care tu nu ai avut curajul să o refuzi.
Leave a Reply