Privești o fotografie recentă și observi că mâinile tale seamănă cu ale unui părinte. Nu chipul te surprinde, ci felul în care degetele țin marginea mesei. Un gest pe care îl credeai numai al tău îți pare, pentru o clipă, venit din altă viață.
Asemănarea poate încălzi sau poate neliniști. Depinde și de relația pe care o porți cu omul recunoscut acolo. Când ea este grea, simplul contur al unei mâini poate părea o sentință: dacă semăn astfel, poate voi repeta și ceea ce am încercat să las în urmă.
Corpul asemănător nu stabilește însă folosirea lui. Cu aceleași mâini poți închide o ușă ori o poți ține deschisă; poți repeta un gest de grijă și poți opri un gest care rănește. Rudenia vizibilă nu este un contract pentru toate alegerile care urmează.
Fotografia rămâne aceeași, dar o poți privi mai exact. Recunoști o înrudire fără să confunzi înrudirea cu obligația de a reproduce un om întreg. Mâinile acestea au un trecut pe care nu l-ai ales și o zi de astăzi în care răspunzi pentru ceea ce fac.
Leave a Reply