Trenul are întârziere, iar oamenii privesc alternativ tabela și șinele. Fiecare verificare repetă aceeași informație, dar mâna se duce iar spre telefon. Așteptarea fără gesturi pare mai greu de suportat decât așteptarea în care măcar putem controla ceva, chiar și numai un ecran.
Neliniștea nu vine exclusiv din minutele pierdute. O parte vine din imposibilitatea de a ști ce fel de minute sunt: o abatere mică sau începutul unei seri ratate. Dacă am cunoaște ora sosirii, am putea să ne așezăm, să cumpărăm apă, să schimbăm un plan.
Răbdarea nu este același lucru cu lipsa de informații acceptată la nesfârșit. Avem dreptul să întrebăm și să căutăm alternative. Dar după ce am făcut ce depinde de noi, verificarea repetată nu mai micșorează incertitudinea; îi ocupă doar întregul spațiu disponibil.
Pe peron, timpul continuă și fără cooperarea noastră. Putem rămâne supărați pe întârziere și totuși să observăm că ne este frig. Să ne încheiem haina este un gest modest, dar aparține prezentului. Trenul nu sosește mai devreme. Noi încetăm, pentru câteva clipe, să trăim numai la ora la care ar fi trebuit să vină.
Leave a Reply