Schimbi eticheta de pe cutia poștală și privești câteva secunde numele nou. Actele au fost deja completate, oamenii apropiați au aflat. Totuși, aici, lângă pliantele magazinelor și cheile vecinilor, schimbarea pare mai concretă decât la ghișeu. Cineva îți va adresa o scrisoare altfel.
Un nume de familie poate lega, dar poate și aminti o relație din care ai ieșit. Păstrarea lui nu înseamnă neapărat loialitate față de acea relație, după cum renunțarea nu șterge anii trăiți sub el. Între semnul public și viața personală nu există o corespondență simplă.
Contează cine poate hotărî. Dacă numele este purtat ca o obligație de a demonstra apartenența, alegerea devine probă de supunere. Dacă orice schimbare este celebrată automat ca eliberare, se pierde și dreptul celui care vrea să păstreze ceva ce a ajuns să simtă ca fiind al lui.
Netezești eticheta și închizi cutia. Va trece un timp până când noua adresare va suna firesc. Nu trebuie să te simți imediat schimbat în întregime. Uneori alegerea deschide doar posibilitatea de a locui mai bine un nume, iar obișnuința vine după ea, prin scrisori banale și prezentări repetate.
Leave a Reply