La începutul întâlnirii, cineva îți pronunță greșit numele. Corectezi o dată, apoi încă o dată, tot mai încet. Simți că timpul acordat acestor câteva silabe începe să pară un moft, deși ceilalți își aud numele rostite firesc și trec mai departe fără explicații.
Poți accepta o prescurtare din comoditate sau afecțiune. Alegerea este diferită de renunțarea făcută pentru a nu părea dificil. În a doua situație, numele devine primul lucru micșorat ca să te potrivești unei camere în care toți ceilalți încap deja fără să se ajusteze.
Pronunția corectă nu rezolvă singură problema apartenenței. Cineva îți poate spune impecabil numele și te poate ignora apoi. Totuși, efortul de a întreba și de a reține are o valoare concretă: arată că întâlnirea nu cere numai celui nou să facă toată munca apropierii.
Îți repeți numele fără scuze. Îl poți despărți în silabe și poți zâmbi, dacă așa îți vine. Nu susții că aceste sunete cuprind tot ce ești. Ceri doar ca intrarea în conversație să nu înceapă prin dispariția unui lucru pe care ai dreptul să îl aduci cu tine.
Leave a Reply