Într-o fotografie de grup, cineva apare doar pe jumătate, la margine. Fața lui nu atrage privirea, iar numele s-a păstrat greu între numele celor din centru. Totuși, când începe povestea acelei zile, se dovedește că el a adus scaunele și a rămas să închidă încăperea.
Amintirea are propriile nedreptăți. Îi așază mai ușor în centru pe cei care vorbesc, conduc sau sunt fotografiați bine. Cei care fac întâlnirea posibilă pot rămâne în afara cadrului. Recunoștința nu schimbă fotografia, dar poate modifica felul în care o citim și o povestim celor care nu au fost acolo.
Nu trebuie să inventăm merite pentru a compensa locul prost din imagine. Poate că omul a făcut doar două lucruri mici, iar acestea pot fi numite exact. Cinstirea se pierde când exagerarea înlocuiește atenția, transformând o persoană reală într-un personaj exemplar care nu mai seamănă cu nimeni cunoscut.
Data viitoare când arătăm fotografia, putem începe și de la margine. „El a pregătit sala” este o propoziție suficientă. În ea, cineva reintră în istoria unei bucurii comune, nu ca erou uitat pe nedrept de întreaga lume, ci ca om fără de care acea zi ar fi fost puțin diferită.
Leave a Reply