„Ajung la șase”, spui aproape fără să te gândești. Pentru tine este o estimare generoasă. Pentru omul care te așteaptă devine ora după care își așază restul serii. Aceeași propoziție circulă între voi cu două greutăți diferite, iar întârzierea le face vizibile.
O promisiune mică nu este mică doar pentru că obiectul ei pare neînsemnat. Ea oferă altcuiva posibilitatea de a conta pe ceva. Când vorbești prea ușor, timpul care îți lipsește ție este plătit și de omul care a luat cuvintele tale drept reper.
Nu putem stăpâni traficul sau toate întâmplările unei zile. Putem însă deosebi ce știm de ce sperăm. „Încerc să ajung la șase, îți confirm la cinci” sună mai puțin hotărât, dar îi permite celuilalt să își păstreze o parte din libertate până când lucrurile se limpezesc.
Seriozitatea unei vorbe nu vine din siguranța tonului. Vine și din grija pentru ceea ce va face altcineva cu ea. Dacă observi că nu vei ajunge, mesajul trimis la timp nu șterge întârzierea. Împiedică însă transformarea ei într-o așteptare fără margini, administrată doar de cel care a rămas acasă.
Leave a Reply