Citești o analiză care îți susține părerea, apoi ajungi la un pasaj incomod. Autorul recunoaște o limită serioasă. Simți impulsul de a trece repede mai departe, ca și cum atenția acordată acelui paragraf ar slăbi ceva ce ai nevoie să rămână întreg.
Informația nedorită nu este neapărat mai adevărată decât cea plăcută. Dar reacția de a o evita merită observată înainte să îi judeci conținutul. Dacă acordăm argumentelor favorabile o primire generoasă și celor potrivnice un interogatoriu fără sfârșit, concluzia poate părea cercetată când, de fapt, a beneficiat de reguli diferite la intrare.
Poți citi pasajul încă o dată și poți întreba ce schimbă exact. Poate restrânge concluzia, poate nu atinge miezul ei, poate cere o verificare suplimentară. Nu este nevoie să răstorni totul ca să dovedești că ești deschis. Este nevoie să nu hotărăști importanța limitei după neplăcerea pe care ți-o produce.
Lasă semnul de carte acolo. Lucrul pe care ai vrea să îl sari poate merita mai mult timp, nu fiindcă ascunde obligatoriu adevărul decisiv, ci fiindcă acolo judecata ta riscă să fie înlocuită, fără zgomot, de dorința de a ajunge la final cu părerea neatinsă.
Leave a Reply