La cină apare un subiect despre care ai citit doar un titlu. Discuția curge, fiecare spune ceva, iar tăcerea ta începe să pară o lipsă. Îți pregătești o opinie nu fiindcă ai ajuns la ea, ci fiindcă masa pare să ceară una.
Există o presiune discretă de a fi mereu gata cu o poziție. Confundăm participarea cu verdictul și interesul cu siguranța. În felul acesta, o impresie abia formată primește o voce hotărâtă, apoi trebuie apărată pentru simplul motiv că a fost rostită în fața altora.
Ai putea participa altfel: să ceri un exemplu, să spui ce nu înțelegi, să distingi ce ai auzit de ceea ce ai verificat. Aceste intervenții nu sunt absențe ale gândirii. Uneori ele lucrează mai mult decât o opinie completă, pentru că împiedică discuția să alunece peste propriile ei goluri.
Nu orice masă are nevoie de încă un verdict. Poate are nevoie de cineva care să întrebe de unde știm ceea ce tocmai repetăm. Locul tău în conversație poate rămâne al tău chiar și atunci când nu îl ocupi cu o certitudine împrumutată.
Leave a Reply