Într-un sertar se află un pulover început cu ani în urmă. Spatele este gata, firele încă au culoarea aleasă atunci, dar mânecile lipsesc. La fiecare ordine generală, proiectul revine în fața proprietarului ca o întrebare pe care lâna nu are cum să o formuleze.
Obiectul neterminat păstrează două lucruri diferite: munca deja făcută și promisiunea că va urma alta. Prima este reală, indiferent de rezultat. A doua poate să nu mai corespundă vieții de acum. Le legăm atât de strâns încât renunțarea la promisiune pare anularea întregului efort.
Totuși, orele petrecute învățând un model nu dispar dacă puloverul nu ajunge pe umeraș. Nici această observație nu obligă la abandon. Ea permite o alegere mai puțin vinovată: să continui fiindcă încă dorești haina sau să desfaci lucrul fiindcă firul poate primi altă întrebuințare.
Sertarul nu trebuie transformat într-un tribunal al consecvenței. Unele proiecte merită încheiate, altele merită încheiate altfel decât fusese plănuit. Când alegi, întreabă-te dacă vrei puloverul ori doar imaginea unei persoane care nu lasă niciodată nimic neterminat. A doua poate cere mai multe mâneci decât ai timp să tricotezi.
Leave a Reply