Primești un mesaj scurt, încheiat cu punct, de la cineva care folosește de obicei semne vesele. Îl citești de mai multe ori. Cuvintele sunt obișnuite, dar începi să auzi în ele o răceală. Până să răspunzi, ai construit deja o conversație întreagă care nu a avut loc.
Scrisul scurt lasă multe lucruri în afara lui. Tonul, graba, locul din care a fost trimis nu sunt mereu vizibile. Golurile cer o interpretare, iar noi le completăm adesea cu ceea ce ne temem sau ne așteptăm să găsim. Un semn de punctuație ajunge să poarte o intenție foarte precisă.
Uneori schimbarea de ton este reală. Alteori omul scrie din autobuz sau are mâinile ocupate. Nu trebuie să alegem automat varianta liniștitoare, dar nici să tratăm prima presupunere ca pe o dovadă. Putem răspunde la cuvintele primite și putem întreba separat dacă există ceva despre care ar trebui să vorbim.
Un apel scurt poate lămuri ce ar consuma o seară de recitiri. Dacă nu poate avea loc, incertitudinea rămâne incertitudine. A o numi astfel este deja o disciplină a limbajului: nu punem în gura celuilalt o frază pe care a compus-o teama noastră, apoi nu îi cerem socoteală pentru ea.
Leave a Reply