În autobuz rămâne un singur loc, iar două persoane se apropie de el din direcții opuse. Pentru o clipă, amândouă încetinesc. Niciuna nu are povestea celeilalte. Se văd doar niște pungi, o mână pe bară, felul mai mult sau mai puțin sigur de a păși.
Judecata trebuie făcută cu informații sărace. Uneori oferim locul după semne vizibile; alteori păstrăm scaunul fiindcă știm despre oboseala proprie ceva ce nu se vede. Prezența celorlalți ne obligă să alegem înainte de a avea o imagine completă și dreaptă a situației.
Politețea nu poate rezolva singură această lipsă de cunoaștere. Ea poate însă lăsa o întrebare deschisă, în loc să pronunțe o sentință. O invitație simplă permite cuiva să accepte sau să refuze fără să își prezinte suferința ca pe un document verificabil în public.
Autobuzul pornește și momentul trece. Nu știm dacă alegerea a fost perfectă. Putem ști doar dacă am făcut loc unei nevoi posibile, fără să pretindem că vedem totul. Uneori respectul începe tocmai cu renunțarea la autoritatea pe care ne-o dă o privire atât de scurtă.
Leave a Reply