În ultima zi de vacanță, micul dejun pare deja amintire. Privești locul prin gândul că mâine nu vei mai fi acolo și încerci să reții detaliile cu o atenție puțin încordată. Cafeaua se răcește cât tu verifici dacă ai simțit destul.
Apropierea sfârșitului poate trezi simțurile, dar le poate și ocupa cu o sarcină imposibilă: să păstreze prezentul intact. Atunci nu mai privim marea, ci încercăm să fabricăm amintirea perfectă a privirii. Ultima zi devine atelierul în care pregătim dovada că vacanța a fost frumoasă.
Amintirea va selecta oricum. Poate va păstra o scară, un miros sau o discuție pe care acum o considerăm neînsemnată. Nu avem nevoie să controlăm această alegere pentru ca experiența să fie reală. Ce se pierde din memorie nu este, prin aceasta, retras din timpul pe care l-am trăit.
Poți bea cafeaua și poți pleca spre plajă fără să închei socotelile cu fiecare oră. Unele detalii se vor uita, iar despărțirea poate să doară puțin. Ziua încă are însă lucruri de oferit înainte să devină trecut. Îi faci poate mai multă dreptate folosind-o decât încercând, de dimineață, să o păstrezi întreagă pentru mai târziu.
Leave a Reply