Asculți un mesaj pe care tocmai l-ai trimis și vocea te deranjează. Pare mai subțire, mai grăbită sau mai nesigură decât cea pe care o recunoști când vorbești. Pentru câteva secunde, propriile cuvinte vin de la cineva pe care nu l-ai ales să te reprezinte.
Te întrebi dacă așa te aud ceilalți tot timpul. Gândul mută centrul întâlnirii din ceea ce voiai să spui în felul în care apari. Începi să verifici tonul, pauzele, fiecare ezitare, ca și cum o voce fără asperități ar putea garanta o persoană fără contradicții.
Există însă o distanță între a te recunoaște și a te plăcea. Familiaritatea cu tine nu cere admirație neîntreruptă. Poți învăța să auzi vocea aceasta ca pe un mod real de a ajunge la ceilalți, nu ca pe o probă nereușită pentru o versiune ideală.
Mesajul conține și întrebarea pe care ai pus-o, și grija cu care ai așteptat răspunsul. Dacă îl asculți numai pentru a te corecta, pierzi tocmai relația care l-a făcut necesar. Lasă vocea să ducă vorbele până la omul căruia îi erau destinate.
Leave a Reply