Când seara strada se golește, începi să îți auzi pașii. Sunetul era acolo și mai devreme, ascuns sub trafic și conversații. Acum pare prea puternic, aproape străin. Încetinești fără motiv, ca și cum ai putea deveni mai puțin prezent într-un loc care nu îți cere nimic.
În singurătate, unele gesturi capătă un ecou neobișnuit. Te auzi tușind, răsucind cheia, așezând o farfurie. Nu trebuie să însemne că te-ai descoperit în sfârșit. Uneori înseamnă doar că au dispărut sunetele care îți permiteau să treci neobservat inclusiv pentru propria atenție ocupată de alte lucruri.
Această expunere poate fi plăcută sau inconfortabilă. Solitudinea nu are o singură temperatură și nu se transformă în împlinire doar fiindcă o numim alegere. Contează dacă te poți întoarce spre cineva, dacă liniștea este dorită, dacă locul îți permite să mergi fără o teamă justificată pentru siguranța ta.
Ajungi pe o stradă mai circulată și pașii se pierd din nou în zgomot. Tu nu ai devenit mai puțin real. Ai schimbat numai felul în care te auzi. Poate că prezența poate suporta aceste variații fără să ceară fiecăreia o explicație definitivă despre cine ești.
Leave a Reply