Primești un prieten în casă pentru câteva zile, până își găsește alt loc. Săptămânile trec, iar seara în care vei rămâne singur devine un gând vinovat. Îți este drag omul și totuși îți lipsește propria liniște. Nu știi cum să spui asta fără să pară o expulzare.
Ospitalitatea temporară poate ajunge nelimitată prin simpla evitare a unei discuții. Gazda se simte folosită, musafirul poate nici să nu știe că termenul presupus a trecut. Amândoi își protejează imaginea de oameni binevoitori și lasă nemulțumirea să se adune în gesturi mărunte, greu de interpretat.
A stabili o zi de plecare nu anulează nopțile oferite. Limita poate fi spusă cu răgaz și poate ține seama de dificultățile reale ale celuilalt. Dar nicio asemenea dificultate nu face automat din casa gazdei un spațiu fără nevoi proprii, disponibil până la dispariția oricărei probleme.
Prietenia poate continua și dincolo de o ușă care se închide seara. Poți ajuta la căutarea unei camere fără să prelungești găzduirea la nesfârșit. Uneori tocmai termenul clar salvează ce a fost bun în primire: omul va pleca înainte ca fiecare ceașcă lăsată în chiuvetă să devină dovada unei nedreptăți nerostite.
Leave a Reply